Etnicitate și grup etnic

Noţiunea de „etnicitate” (ethnicity) a fost, se pare, consacrată în 1953 de sociologul american David Riesman. Având în vedere diversitatea etnică a S.U.A., scopul folosirii noului termen era înlăturarea sensului peiorativ al particularităţilor de culoare, de limbă, de religie sau chiar de origine a anumitor grupuri umane: negri, hispanici ş.a.[1]

Plecând de la definiția „Înţelegem prin grup etnic un grup al cărui membri posedă, în proprii lor ochi şi în cei ai celorlalţi, o identitate distinctă ancorată în conştiinţa unei istorii sau a unei origini comune. Acest fapt de conştiinţă se bazează pe date obiective precum o limbă, o rasă şi o religie comună, un teritoriu, instituţii sau trăsături culturale comune, chiar dacă unele dintre aceste date pot lipsi” (Selim Abou), atropologii scot în evidență ca pârghii de măsurarea a grupului etnic următoarele caracteristici:

-         Rasă

-         Limbă

-         Religie comună

-         Teritoriu

-         Instituții

-         Tresături culturale comune

Este evident că aceste obiective sunt priomordiale în studiul antropologilor, dar analizate în parte trebuie să iei parte la experiența prin care s-a format acest concept. Iar această „experienţă” este diferită pentru fiecare membru al familiei dacă ne referim la cultură.

Potrivit lui Richard Molard, etnia este o comunitate de limbă, de obiceiuri, de credinţe, de valori, suprapusă peste criteriul spaţial (spaţiu teritorial delimitat). Pentru cercetătorul Meyer Fortes etnia reprezenta un grup determinat spaţial, în interiorul căruia există legături sociale foarte strânse.[2]

Inventariind definiţiile şi concepţiile asupra etnicităţii, Philippe Poutignat şi Jocelyne Streiff-Fenart identificau următoarele tipuri de abordări:

1)     socio-biologice;

2)     primordialiste;

3)     instrumentaliste şi mobilizaţioniste (etnicitatea ca expresie a intereselor comune);

4)     neo-marxiste (etnicitatea ca reflectare a antagonismelor economice);

5)     neo-culturaliste (etnicitatea ca sistem cultural);

6)     interacţioniste[3]

Termenul de grup etnic a evoluat în două direcţii majore de utilizare: una prin dobândirea de conotaţii pe axa tradiţional-modern, cealaltă capătă sensuri ce pot fi înţelese din prisma ideologiei culturale a statului naţiune (în varianta sa culturală).[4]

Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradiţională îl folosesc în legătură cu populaţii cu un profil cultural istoric aparte, care, în raport cu standardele modernităţii sunt fi considerate rămase în urmă, tradiţionale. Cel mai des prin termenul de etnic se face referire la imigranţi care reţin şi articulează un profil cultural vădit diferit de cultura publică dominantă a societăţii care îi incorporează (May 2001:25- 26). În acest context (mai ales în Marea Britanie, dar nu numai) la nivelul limbajului cotidian (dar şi analitic) termenul de etnic devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se foloseşte în legătură cu imigranţii care s-au constituit în minorităţi vizibile (populaţii diferenţiate şi subordonate din cadrul unor societăţi complexe, care sunt clar identificabile fie datorită unor trăsături biologice, fie datorită unor practici culturale prin care se evidenţiează în mod clar în sfera publică).[5]

Etnia înţeleasă în contextul statului naţiune (în varianta ei culturală, estică) deja capătă conotaţii politice evidente. În varianta culturală, estică a proiectului naţional comunitatea politică era considerată o comunitate de origine ce şi-a păstrat în timp unitatea ei culturală şi funcţionează ca un cadru natural al solidarităţii politice, aspiranţi la statutul de naţiune, context în care termenul de naţiune şi mai ales de naţionalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru termenul de grup etnic (Isajiw 1974:113-114). Situaţia a fost caracteristică pentru centrul şi estul Europei, inclusiv România. În timpul comunismului, tendinţa era de a folosi termenul de naţionalitate, iar după prăbuşirea sistemului comunist acesta este înlocuit parţial cu conceptul de etnic, fără ca termenul de naţionalitate să dispară din vocabular cotidian, politic sau analitic. Cu toate că există unele încercări de a conferi conotaţii şi semnificaţii diferite termenului de naţionalitate şi etnie, în prezent, cel puţin în România, acestea sunt sinonime.[6]

În concluzie, se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic din cel puţin două puncte de vedere: (a) termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al ştiinţelor socio-umane, mai multe semnificaţii; (b) se suprapune, este concurent cu alţi termeni (minoritate culturală, imigranţi, naţionalitate). Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic, haloul conceptual elaborat în jurul lui a devenit dominant în ceea ce priveşte organizarea reflecţiei ştiinţifice (dar şi politice) legată de variatele aspecte ale diversităţii culturale a societăţilor contemporane.[7]

Benedict Anderson consideră comunitatea etnică ca o comunitate imaginată. Imaginată nu în sensul de produs (lipsit de orice substrat real) al fanteziei, ci mai degrabă trebuie înţeleasă în sens de apartenenţă la o comunitate reprezentată. El introduce această dihomotomie între comunităţi bazate pe contacte şi interacţiuni efective personale (faţă în faţă) între membri, şi comunităţi în care, datorită numărului mare de membri, indivizii au doar o reprezentare la nivel mental (imaginare) al grupului. Sau cum spune el „... nici membrii celei mai mici naţiuni nu îi vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi din compatrioţii lor, nu-i vor întâlni şi nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia trăieşte imaginea comuniunii lor” (Anderson 2000:11).

Oscar Lewis, susține teza, „cultura sărăciei”  care este un patern adaptativ la condiţiile sărăciei, patern care apoi se transmite din generaţie în generaţie,  condiţionînd astfel strategiile acestora. Etnicizarea sărăciei şi a conflictelor sociale o regăsim la romi, de multe ori se consideră că sărăcie face parte din cultura romilor. Etnicizarea se extinde apoi asupra conflictelor sociale ce implică diverse categorii defavorizate ale populaţiei considerate ca „etnice”.(ex. islamici). Aceste etnicizări creează dea lungul timpului stereotipuri, marginalizări, revolte.

 

Autor: Daniel Caraivan



[1] Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 23.

[2] Apud Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie. I. Terminologie. II. Personalităţi, Bucureşti, Editura Albatros, 1979, p. 104.

[3] Philippe Poutignat, Jocelyne Streiff-Fenart, op. cit., pp. 93-132.

[5] Idem

[6] Idem

[7] Idem